Buzunarul lunii

La marginea unei păduri trăia Puf, un pui de cerb cu ochi blânzi și pași ușori. În fiecare seară, înainte de culcare, el mergea la un copac mare. Sub crengile lui creștea o floare galbenă, pe nume Lili. Puf le spunea mereu bună seara, apoi se așeza pe iarba moale, lângă ei.

Într-o seară caldă, Puf a văzut că Lili își ținea petalele puțin aplecate. Pământul din jurul ei era uscat. „Ți-e sete?” a întrebat cerbul încet. „Un pic”, a răspuns floarea. Puf a luat o frunză căzută, mare și lată, și a pornit spre pârâul care curgea aproape de copac.

Acolo, Puf a umplut frunza cu apă. A mers încet înapoi, ca să nu verse nicio picătură. A turnat apa pe pământ, lângă floare, apoi a mai făcut un drum. Lili și-a ridicat capul și a zâmbit. „Mulțumesc! Acum mă simt bine.” Puf a zâmbit și el. Ce plăcut era să își ajute prietena!

Copacul și-a mișcat ușor frunzele. „Și mie îmi place când cineva are grijă de locul nostru”, a spus el. Puf a privit în jur. A văzut o hârtie lângă rădăcini și a dus-o la coșul de pe cărare. Apoi a ocolit câteva flori mici, ca să nu le strivească sub copite.

Deasupra pădurii a apărut luna, rotundă și luminoasă. „Uite!” a șoptit Puf. „Luna parcă are un buzunar plin cu lumină.” O rază s-a așezat pe floare, alta pe copac și alta pe nasul cerbului. Puf a strănutat încetișor, iar Lili a râs. Frunzele copacului au foșnit și ele, ca un râs foarte blând.

„Pot să iau floarea acasă?” a întrebat Puf. Apoi s-a gândit puțin. „Nu, mai bine vin eu la ea. Aici are apă, pământ și prieteni.” Lili a dat bucuroasă din petale. Cerbul s-a cuibărit lângă copac. Înțelesese că florile și copacii trebuie îngrijiți, nu rupți sau loviți. Pădurea era casa lor și a lui.

Vântul s-a făcut tot mai domol. Puf și-a pus capul pe iarba moale și a închis ochii. „Noapte bună, Lili. Noapte bună, copacule. Noapte bună, lună.” Floarea și-a strâns petalele, iar crengile au rămas liniștite deasupra lui. Luna lumina poteca. În pădurea curată și bine îngrijită, micul cerb a adormit mulțumit, visând frunze verzi și flori galbene.